Timpul de deplasare, la ordinul angajatorului, la un loc de muncă diferit de cel fix constituie „timp de lucru”
Hotărârea CJUE în cauza C-420/24, Sindicatul Drumarilor „Elie Radu”
La data de 22 octombrie 2026, Curtea de Justiție a Uniunii Europene („CJUE” sau „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza C-420/24[1], ca urmare a cererii de decizie preliminară formulate de Curtea de Apel Iași, prin care CJUE a fost chemată să clarifice dacă timpul pe care un salariat cu loc de muncă fix îl petrece deplasându-se, la ordinul angajatorului, către un alt loc de executare a sarcinilor intră în noțiunea de „timp de lucru” consacrată de art. 2 pct. 1 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru („Directiva”). Hotărârea se înscrie într-o linie jurisprudențială constantă, care a definit timpul de lucru ca noțiune autonomă a dreptului Uniunii, pe baza unor criterii obiective, și pe care o dezvoltă gradual[2].
În cauza Tyco[3], CJUE a calificat drept timp de lucru deplasările efectuate de lucrătorii fără loc de muncă fix sau obișnuit între domiciliu și locațiile primului și ultimului client. În cauza STAS-IV[4], Curtea a extins această calificare la traseele dus-întors pe care lucrătorii sunt obligați să le efectueze la ora stabilită de angajator și cu un vehicul al acestuia, dintr-un loc precis determinat de angajator până la locul în care este furnizată prestația caracteristică prevăzută de contractul de muncă. Hotărârea din cauza C-420/24 face pasul următor și aplică același raționament unui salariat al cărui contract prevede un loc de muncă fix, dar ale cărui funcții obișnuite presupun în mod regulat activități în afara acestuia, dispuse de angajator.
Situația de fapt și întrebările preliminare
Sindicatul Drumarilor „Elie Radu” a acționat în numele și pe seama membrului său BZ, angajat al CNAIR în calitate de șef al serviciului „Investiții, reparații capitale și calamități” din cadrul Direcției Regionale de Drumuri și Poduri Iași, care avea prin contract un loc de muncă fix la Iași. Între 8 și 15 iunie 2021, la ordinul directorului regional, acesta s-a deplasat pentru inspectarea unor șantiere la Suceava, Botoșani și Focșani, precum și la sediul central din București, parcurgând peste 1.500 km, cu un vehicul pus la dispoziție de angajator și, pentru deplasarea la București, cu un șofer, deplasările având loc inclusiv în afara programului obișnuit. Angajatorul i-a solicitat refacerea pontajului și a refuzat plata celor 31,5 ore aferente deplasărilor, apreciind că acestea nu reprezintă perioade în care salariatul își îndeplinește sarcinile și atribuțiile, în sensul art. 111 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare („Codul muncii”)[5]. Prin hotărârea din 20 iulie 2022, Tribunalul Iași a respins acțiunea pentru insuficiența probelor, reținând că simpla menționare în ordinul de deplasare a orei de plecare și de sosire, în lipsa unui raport de activitate sau a unei foi de parcurs, nu dovedește efectuarea de ore suplimentare și că, în orice caz, procedura internă convenită cu sindicatele și Codul muncii ar impune solicitarea prealabilă a compensării acestora cu timp liber[6].
În apel, constatând existența unei practici judiciare neunitare în privința aplicării jurisprudenței Tyco lucrătorilor cu loc de muncă fix[7], Curtea de Apel Iași a adresat CJUE două întrebări:
- dacă perioada în care un lucrător se deplasează, în afara orelor normale de lucru, către un alt loc, diferit de locul său de muncă fix sau obișnuit, pentru a-și desfășura acolo activitatea sau îndatoririle conform dispoziției angajatorului, precum și călătoria retur constituie „timp de lucru” în sensul art. 2 pct. 1 din Directivă;
- dacă art. 31 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene („Carta”) și art. 6 lit. b) din Directivă, care limitează durata medie a timpului de lucru la 48 de ore pentru fiecare perioadă de șapte zile, inclusiv orele suplimentare, se opun unei reglementări naționale care nu ia în calcul aceste ore la stabilirea pragului timpului mediu de lucru săptămânal pentru calculul orelor suplimentare[8].
Raționamentul juridic al CJUE și soluția pronunțată
Cu titlu prealabil, CJUE a declarat admisibilă prima întrebare, în pofida obiecțiilor CNAIR privind lipsa transpunerii formale a Directivei și faptul că plata unor sume de bani nu ar fi reglementată de aceasta, reținând că pertinența întrebărilor este apreciată de instanța națională și că, astfel cum a arătat aceasta, deși remunerarea ține de dreptul intern, soluționarea litigiului impune stabilirea prealabilă a naturii juridice a timpului de deplasare[9]. În schimb, a doua întrebare a fost declarată inadmisibilă, întrucât decizia de trimitere nu expunea nici motivele îndoielilor instanței cu privire la interpretarea art. 6 lit. b) din Directivă și a art. 31 alin. (2) din Cartă, nici legătura dintre aceste dispoziții și reglementarea națională aplicabilă litigiului principal, cerințe impuse de art. 94 lit. c) din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție[10].
Pe fond, Curtea a reamintit că noțiunile de „timp de lucru” și de „perioadă de repaus”, definite la art. 2 pct. 1 și 2 din Directivă, se exclud reciproc, Directiva neprevăzând o categorie intermediară, iar art. 2 nu se numără printre dispozițiile de la care Statele Membre pot deroga[11]. După ce a arătat că este lipsit de relevanță faptul că deplasarea are loc în afara programului obișnuit[12], Curtea a verificat întrunirea celor trei elemente constitutive ale noțiunii de „timp de lucru”:
- În primul rând, lucrătorul se află în exercitarea funcțiilor, întrucât angajatorul stabilește sau modifică în mod discreționar destinația și modalitățile deplasării, emite ordinele de deplasare și controlează foile de parcurs, astfel încât deplasările sunt „indisolubil legate” de funcțiile sale[13].
- În al doilea rând, lucrătorul se află la dispoziția angajatorului, nefiind în măsură să modifice data sau destinația deplasărilor, să dispună liber de timpul său și să se consacre propriilor interese, chiar dacă vehiculul este condus de un șofer; intensitatea activității nu are relevanță[14].
- În al treilea rând, deși contractul prevede un loc de muncă fix, controalele și reuniunile în afara acestuia fac parte integrantă din funcțiile obișnuite ale lui BZ, deplasările fiind inerente îndeplinirii lor, iar în timpul acestora lucrătorul se află departe de mediul său social și familial, astfel încât, potrivit Curții, și acest element pare a fi îndeplinit[15]. Toate aceste aprecieri au fost formulate sub rezerva verificărilor pe care instanța de trimitere trebuie să le efectueze în concret.
Răspunzând în termeni generali la prima întrebare, Curtea a statuat că art. 2 pct. 1 din Directivă trebuie interpretat în sensul că „timpul pe care un lucrător îl petrece pentru a se deplasa, inclusiv în afara programului său de lucru obișnuit, la și de la un loc de muncă stabilit de angajatorul său, diferit de locul său de muncă fix sau obișnuit, pentru a-și exercita activitatea sau funcțiile în acel loc în conformitate cu instrucțiunile angajatorului său trebuie considerat «timp de lucru» în sensul acestei dispoziții”[16].
Implicații practice
In baza prezentei hotărâri, mențiunea din contract privind locul de muncă, deși constituie element obligatoriu al contractului individual de muncă potrivit art. 17 alin. (3) lit. b) și alin. (4) din Codul muncii, nu este, prin ea însăși, determinantă pentru calificarea timpului de deplasare. Angajatorul nu se poate prevala de stipularea unui loc de muncă fix pentru a exclude din timpul de lucru deplasările pe care el însuși le-a dispus, decisive fiind criteriile obiective ale noțiunii de timp de lucru, apreciate în funcție de modul în care se desfășoară efectiv raportul de muncă. Hotărârea nu se pronunță asupra drumului zilnic obișnuit dintre domiciliu și locul de muncă fix; regula potrivit căreia acesta nu constituie, în principiu, timp de lucru nu pare afectată, dispozitivul vizând exclusiv deplasările către un loc diferit de locul de muncă fix sau obișnuit.
Pentru instanțele române, interpretarea dată de Curte se impune nu doar în litigiul principal, ci în toate cauzele în care se pune aceeași problemă de interpretare, fără a exclude posibilitatea unei noi sesizări a Curții[17], iar efectele sale se produc, în principiu, de la data intrării în vigoare a normei interpretate[18]. Deși art. 111 din Codul muncii (în forma aplicabilă litigiului; în prezent, art. 111 alin. (1)) diferă ca formulare de definiția din Directivă, în special prin referirea la perioada în care salariatul „prestează munca”, judecătorul național este ținut să îl interpreteze conform dreptului Uniunii, în limitele principiului interpretării conforme, care nu poate conduce la o interpretare contra legem[19]. O astfel de interpretare pledează pentru înlăturarea lecturii restrictive potrivit căreia timpul de muncă ar cuprinde exclusiv perioadele de prestare efectivă a activității.
Trebuie subliniat însă că Directiva nu reglementează remunerarea, aceasta rămânând supusă dreptului național[20]. Calificarea timpului de deplasare drept timp de lucru produce efecte indirecte: orele astfel calificate care depășesc durata normală prevăzută de art. 112 din Codul muncii pot constitui muncă suplimentară în sensul art. 120 alin. (1), în măsura în care instanța națională, interpretând aceste dispoziții conform Directivei, reține acest lucru. Într-o asemenea ipoteză, ele urmează regimul compensării cu ore libere plătite în următoarele 90 de zile calendaristice și, în subsidiar, al plății unui spor negociat, de cel puțin 75% din salariul de bază. Pe plan probatoriu, ordinele de deplasare, foile de parcurs și instrucțiunile angajatorului devin mijloace de probă relevante, iar angajatorii ar trebui să își revizuiască evidența timpului de muncă ținută potrivit art. 119 alin. (1).
Concluzii
Hotărârea în cauza C-420/24 consolidează abordarea obiectivă și funcțională a noțiunii de timp de lucru. Mai mult, hotărârea oferă instanțelor un reper important pentru interpretarea art. 111 din Codul muncii, sub rezerva verificărilor concrete din fiecare speță, lăsând însă legiuitorului național și partenerilor sociali libertatea de a stabili modalitățile concrete de remunerare a acestui timp.
[1] CJUE, hotărârea din 22 octombrie 2026, cauza C-420/24, Sindicatul Drumarilor „Elie Radu”, ECLI:EU:C:2026:893 (denumită în continuare „hotărârea C-420/24”). Hotărârea a fost pronunțată de Camera a șasea, fără concluziile avocatului general, iar limba de procedură a fost româna.
[2] A se vedea, între altele, CJUE, hotărârea din 3 octombrie 2000, cauza C-303/98, Simap, ECLI:EU:C:2000:528; CJUE, hotărârea din 9 septembrie 2003, cauza C-151/02, Jaeger, ECLI:EU:C:2003:437; CJUE, hotărârea din 1 decembrie 2005, cauza C-14/04, Dellas ș.a., ECLI:EU:C:2005:728; CJUE, hotărârea din 21 februarie 2018, cauza C-518/15, Matzak, ECLI:EU:C:2018:82.
[3] CJUE, hotărârea din 10 septembrie 2015, cauza C-266/14, Federación de Servicios Privados del sindicato Comisiones obreras („Tyco”), ECLI:EU:C:2015:578.
[4] CJUE, hotărârea din 9 octombrie 2025, cauza C-110/24, STAS-IV, ECLI:EU:C:2025:768.
[5] Hotărârea C-420/24, pct. 10-14. Pentru dispozițiile naționale relevante (art. 111, 112 și 120 din Codul muncii), a se vedea pct. 7-9 din hotărâre.
[6] Hotărârea C-420/24, pct. 15-16.
[7] Hotărârea C-420/24, pct. 19-21.
[8] Hotărârea C-420/24, pct. 23.
[9] Hotărârea C-420/24, pct. 24-33.
[10] Hotărârea C-420/24, pct. 34-39.
[11] Hotărârea C-420/24, pct. 41-44, cu trimitere la hotărârea STAS-IV, pct. 20-23.
[12] Hotărârea C-420/24, pct. 45.
[13] Hotărârea C-420/24, pct. 46-50.
[14] Hotărârea C-420/24, pct. 51-56; a se vedea și CJUE, hotărârea din 30 octombrie 2025, cauza C-373/24, Ramavić, ECLI:EU:C:2025:842, pct. 53.
[15] Hotărârea C-420/24, pct. 57-61, cu trimitere la hotărârea Tyco, pct. 43, și la hotărârea Ramavić, pct. 58.
[16] Hotărârea C-420/24, pct. 62 și dispozitivul.
[17] A se vedea, prin analogie, CJUE, hotărârea din 13 mai 1981, cauza 66/80, International Chemical Corporation, ECLI:EU:C:1981:102 (pronunțată în privința hotărârilor prin care se constată invaliditatea unui act); a se vedea și art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României.
[18] CJUE, hotărârea din 27 martie 1980, cauza 61/79, Denkavit italiana, ECLI:EU:C:1980:100.
[19] CJUE, hotărârea din 5 octombrie 2004, cauzele conexate C-397/01 – C-403/01, Pfeiffer ș.a., ECLI:EU:C:2004:584, pct. 119-120 (pronunțată în interpretarea Directivei 93/104/CE, codificată prin Directiva 2003/88/CE).
[20] Hotărârea Tyco, pct. 47-49; hotărârea C-420/24, pct. 31.
